Despre Moisei, cu dragoste și nostalgie…

Un text vechi de 18 ani, despre Moisei şi despre moiseieni, scris cu dragoste de o moiseiancă de ispravă, fiica doamnei profesoare Todora Coman (Todora lu’ Vărzari), Crina. 

Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…

Iată cuvintele magice care încadrează perfect aceste ţinuturi şi pe oamenii lor- un pumn de oameni închişi între cer şi pământ.

Pământul acesta străbun, udat deseori de sânge, i-a ţinut aici nu prin bogăţia lui. Şi cerul, ca o cupolă deasupra-le, infinit, n-a fost niciodată un refugiu pentru ei, ci un loc de evadare pentru a lăsa jos greutăţile vieţii. Ştiau că e pavăză deasupra lor, lucru care nu-i determina însă să-şi calce cuvântul, să-şi vândă ţara, să renunţe la credinţele lor pentru o  pungă de galbeni. Cerul acesta bun se putea prăbuşi şi peste ei.

Locul încercuit de dealuri şi străjuit de Titanul Carpaţilor Orientali, Pietrosul, veşnic la pândă, veşnic acolo, te face să te gândeşti de multe ori la el. Nu pentru c-ar avea ceva deosebit pentru toţi, ci pentru că aici te-ai născut. Pentru cel plecat, deşi temporar, după cum spunea Mircea Eliade, locul natal e un spaţiu mitic şi o geografie.

Oamenii de aici nu sunt neapărat purtători de mituri, ci cunoscători ai acestora. Venind aici din oraşul acela străin ţie, te eliberezi de gânduri şi de dorinţe sau te obsedează mai mult? O întrebare poate fără răspuns, pentru că oamenii şi locurile acestea nu-ţi oferă nicicând răspunsuri, pun doar întrebări, deşi nu ştiu că o fac. Atât de simplu e totul, încât e foarte greude înţeles. De ce gândesc ei aşa? De ce nu pun la îndoială nimic din ce spun? E atât de mult echilibru în ei, încât , cunoscându-i real, te cutremuri.

Ai vrea să pleci continuu ca revenind să vezi frumuseţea din ei, pe care, de altfel, poate nu ai observa-o. Deşi totul se transformă, ei rămân mereu aceiaşi oameni de încredere acum şi în eternitate. Deşi lipsiţi total de studii psihologice, ei cunosc omul dintr-o singură ochire, cu o ştiinţă care vine din adâncul fiinţei lor. Şi sunt atât de culţi, încât nu o oferă uşor şi oricui, fără circumstanţe atenuante.

Sunt egoişti cu suflet larg.

Poate că nimic nu-i caracterizează mai bine decât proverbul Omul sfinţeşte locul. Nu neg astfel frumuseţea acestor meleaguri, tăcute şi misterioase, dar oamenii sunt cei care ştiu şi să tacă, şi să asculte, şi să vorbească…

Ei sunt cei care au creat şi creează poveşti pline de farmec, cânturi şi versuri. Şi pentru a nu rămâne necunoscute, ei ridică, din vreme în vreme, oameni care ştiu să grăiască cu înţelepciune, contopind parcă tăcerea atotştiutoare a unor vremuri trecute.

Aici totul cântă. Cântă şi vorbeşte. Trebuie să ştii doar să asculţi.

În cântul lor, dealurile şi pădurile foşnind au pierdut câteva cuvinte pe cale. Culegându-le, le-ai putut folosi pentru a spune puţin din  ceea ce se poate spune.

Crina Coman (1994)

elevă anul IV Şcoala Normală din Sighetu Marmaţiei